Un doctor. O privire. Totul a inceput asa: “Aveti necazuri… aveti un copil autist.” Am privit cu respiratia taiata spre Adelina, apoi din nou spre medic, imi parea o farsa de umor negru, asteptam parca sa retraga tot ce a spus, erau doar 5 minute de cand intrasem in cabinet, ”e nebun el ori am innebunit eu” mi-am zis in gand… Mi-a intrerupt vocile mentale continuand:
-Dvs stiti ce este autismul?
-Nu stiu nimic despre autism, am raspuns repede, desi cate ceva citisem pe undeva.
-Nici macar noi doctorii nu stim prea bine… dar o sa va invit din nou la cabinet sa mai stam de vorba si o sa incepem un soi de tratament care sa o ajute sa se concentreze.

Mergeam incet fara graba de a-mi chema repede un taxi ca altadata, paseam agale pe o alee care dealtfel nici macar nu stiam unde duce, de mana cu ea si simtind ecoul vorbelor medicului in urechi, o parte din mine imi soptea calma ca nu poate fi real, cealalta reactiona haotic cu ganduri ravasite. Nu eram constienta atunci, dar am realizat mai tarziu, ca acolo, in ziua aceea, in cabinetul acela, incepea o calatorie…

Mintea mea, inima, celulele corpului meu, se impartisera in doua tabere, vocea uneia dintre ele imi soptea “cu siguranta este un diagnostic gresit”, cealalta… desi agitata, punea cap la cap amanunte pe care pana atunci le considerasem nesemnificative… noaptea in care Adelina venise pe lume, agitatia, alergasem intre doua spitale pentru ca la ora 2:00 din noapte nimeni nu se grabea sa aprinda lumina intr-o sala de nasteri, ”nu se va naste inca” mi-a strigat una dintre asistente de la primul spital, ”incearca sa dormi si linisteste-te pentru ca deranjezi”, de linistit nu m-am linistit dar am hotarat sa nu mai deranjez. In toate durerile alea nici nu stiu cum am reusit sa alerg pana la iesirea din spital, sa ma urc pur si simplu intr-un taxi si sa merg la alt spital, aici dupa o ora de lacrimi i-am convins sa aprinda nenorocita de lumina dintr-o sala de nasteri si Adelina s-a nascut… era frumoasa, cea mai frumoasa!

Un alt flash imi aparea in minte, o alta noapte agitata… noaptea de dupa un vaccin cand copila ardea pur si simplu, am alergat la spital speriata, mai speriata decat atunci cand venise pe lume, i-au facut impachetari si atat… de a doua zi a fost bine, sau asa mi s-a spus.
Simteam o lupta cu mine si din mine, doua tabere adverse, una imi striga “accepta!” cealalta “nu am un copil autist!” Un uragan interior, doua uragane, trei, furie, neputinta, amar, confuzie. Haos.

-Apa mami.
Vocea ei m-a trezit din toate senzatiile acelea gri.
-Vrei apa mami?
Imi da din cap in semn de da.
-Ne oprim sa cumparam apa iubito, am mare nevoie si eu.
Am intrat intr-o cofetarie, doamna de dincolo de tejghea parea de departe o fiinta calda si blanda, ne-a intimpinat cu un zambet amabil, m-am apropiat, probabil cu un aer trist, si am cerut doua pahare cu apa naturala.
-Luati loc la masa va rog, vi le aduc imediat.
A revenit in nici doua minute cu paharele aranjate frumos pe o tava ce parea de argint, a postat primul pahar in dreptul Adelinei apoi in fata mea pe al meu, a facut un pas mic inapoi tinand tava cu mainile aproape de piept si privindu-ma zambind a spus:
-Ce fetita frumoasa aveti! Sa va traiasca!
-Multumesc, am raspuns incet.
-Pot sa mai fiu de ajutor cu ceva?
Fraza asta a adaugat-o pe un ton atat de convingator si de cald, incat m-am auzit spunand:
-Da… Stiti cumva ce este autismul?
M-a privit un pic socata, apoi a privit spre fetita, apoi iar spre mine.
-Nu, nu prea stiu.
-Nici macar eu nu stiu, am spus incet ca si cand as fi sperat sa aud doar eu.
Doamna s-a retras un pic jenata parca, Adelina butona telefonul meu linistita, iar eu cu paharul lipit de buze sorbeam incet din apa aceea si la fiecare picatura pe care o inghiteam venea catre mine alt gand, alta intrebare… ”din toata ziua asta nebuna plina de cuvinte grele si de senzatii, din toata ziua asta nebuna inceputa cu ploaie si sfarsita mai rau decat atat.. nu stiu ce sa salvez… as vrea sa nu existe ziua asta, as vrea apa asta pe care o beau fara sa-mi fie sete sa spele cumva toate gandurile astea, as vrea ca Adelina sa imi vorbeasca fix in clipa asta clar si raspicat la fel ca orice alt copil de varsta ei,sa-mi dea un semn ca este un copil normal… sa ajung acasa razand ca medicul asta s-a inselat ”.
-Adelina! nu mi-a raspuns nimic, am mai incercat o data cu numele de alint „Lina” ?!
Fara sa ridice nasucul din telefon i-am auzit glasul:
-Nu acum mama.

In noaptea aceea nu am putut sa dorm, am incercat, dar de fiecare data cand simteam nevoia sa inchid ochii auzeam pe repeat acelasi lucru: “aveti necazuri, aveti un copil autist!” iar si iar…
M-am ridicat din pat si am mers pe balcon la un moment dat, era trecut de ora 1, am privit pe fereastra dar nu reuseam sa observ nimic decat liniste si intuneric, ma simteam surda si oarba deopotriva, as fi vrut sa sun pe cineva sau as fi vrut sa deschid larg fereastra si sa strig tare: “Ce sa ma fac???” si sa astept un raspuns, o voce din univers sa imi raspunda ceva, ceva care sa imi alunge toata teama aia…
Am privit-o pe Adelina dormind, era frumoasa si chipul ei parca imi zambea, un zambet dintr-acela care iti spune “fugi de aici,sunt bine.”
Am deschis pc-ul si am tastat pe google: “simptome pentru autism”, s-a deschis repede o multitudine de texte, am clikat pe primul si am inceput sa citesc… in cateva secunde imi tremurau mainile, am clikat imediat X si am inchis totul.
Am iesit iarasi pe balcon si mi-am aprins o tigara, in mintea mea singurul om caruia as fi vrut sa ii vorbesc era mamaie a mea, singura fiinta in fata careia as fi putut sa plang fara teama de a mi se spune ca plansul nu ajuta cu nimic… Dar ea nu mai era…
La cinci ani cand un necunoscut se apropia de mine, ba chiar si de era cineva cunoscut, eu ma ascundeam in spatele picioarelor mamaiei mele. Nu imi amintesc foarte multe detalii de la varsta aceea, dar stiu sigur ca stateam cu sufletul la gura de teama sa nu fiu intrebata ceva si sa trebuiasca sa raspund, si mai imi amintesc cum fata mea devenea rosie si imi ardea de emotie, astea mi le amintesc bine. Mamaie zambea si spunea “e timida”.
Oamenii timizi se nasc asa si asa raman indiferent de cat de bine incearca sa ascunda asta, mai tarziu adulti fiind.
Am plans. Am plans pentru ca imi era dor de ea, am plans pentru ca eram constienta ca autismul loveste un om slab, am plans de teama, dor, neputinta si de mila. Mi-am plans spre rusinea mea, singura de mila….

Viata este imperfecta, dar are o forta a ei. Biologicul are o putere ce face sa se mearga mai departe… dar si lucrul acesta l-am constientizat mult mai tarziu.
In zilele ce au urmat mi-am derulat toata existenta de la venirea pe lume a Adelinei si pana la prezentul trist care ma consuma ca pe o tigara aprinsa . Incercam sa gasesc cauze, explicatii, raspunsuri, vinovati poate..

O examinam atent, mai atent ca niciodata. O priveam cum alinia jucariile strategic pe culori, siruri in linie dreapta, de la mic la mare si indiferent ca erau sute nu se oprea decat atunci cand o aseza cu grija pe ultima, ma apropiam intentionat si luam una, copila venea imediat intindea manutele sa o inapoiez si o stabilea fix in locul ei initial, facea doi pasi in urma cat sa observe imaginea in ansamblu si zambea multumita, castele din lego insotite de planset cand ultima piesa darama totul, agitata relua, iar cand efectul era acelasi, suparata demola tot si plangea cu mainile lipite de urechi. Vorbea putin, doar cuvintele cat sa imi indice necesitati particulare.

Din informatiile culese de pe diverse site-uri si forumuri de parinti de copii speciali, elementele astea comportamentale se potriveau perfect de trist cu profilul copilului esuat pe planeta asta… copilul autist.
Dar! Dar intr-o zi puiul de om tinand o revista in mana spuse o fraza clara si raspicat: “Ai sansa sa primesti acest cadou…”
Respiratia mi s-a oprit o secunda, doua, trei… un minut, nu stiu… am murit si mi-am revenit, nu stiu dar cert este ca am avut un soc .
-Ade?
Nimic.
-Adelina?! Poti sa repeti te rog?!!
-Cadou! Cadou!
“Doamne am innebunit, gata stiu” mi-am spus, m-am asezat langa ea pe fotoliu si am respirat adanc. Eram convinsa in clipa aia ca a venit momentul sa accept si sa sun medicul pentru a solicita o noua programare, altfel trebuia sa imi asum riscul de a cadea intr-o latura total nefavorabila atat mie cat si ei…
-Cadou mama, cadou. Imi repeta asta intinzandu-mi revista. Zambesc trist, si in timp ce ii mangaiam parul cu o mana cu cealalta apuc revista. Arunc fara niciun chef o privire pe coperta – spate si vad reclama la un televizor. Sub imagine, scria cu litere mici si rosii: “ Ai sansa sa primesti acest cadou…”
Raman o vreme inerta fara nicio expresie… cu revista in maini, sunt emotionata…” un copil bolnav nu poate fi bolnav daca reuseste sa citeasca asta fara o zi de gradinita”, un copil este genial in conditiile astea dar nu bolnav. Maine voi merge la medic, ii voi darama toata teoria asta trista la care m-a supus.

Asteptam cuminti amandoua sa ne vina randul, Adelina sezuta langa mine isi balansa picioarele si din cand in cand repeta “mama, doctorul cu jucarii?” Medicul acesta intr-un coltisor al cabinetului are amenajat un soi de paradis pentru copii, jucarii menite sa tina copilul linistit, astfel incat sa isi asigure calmul discutiei intre el si parinte. Adelina stia foarte bine unde suntem si detaliul important pentru ea, o facea sa fie nerabdatoare. Eu la randul meu aveam un nod in piept si o multitudine de emotii, in dimineata aceea imi intrebasem doctorul de familie “ce cauzeaza autismul?” primisem un raspuns incurcat oarecum, nimic concret din care nu intelesesm mare lucru pentru ca fiecare fraza incepea cu “se presupune..”, ”posibil sa…” iar in final accentuase “cea mai plauzibila ar fi teoria genetica, ceva ereditar…”.
“Dar din ce am citit pana acum, imi reiese ca persoanele autiste nu reusesc sa aiba o familie si aproape nicio persoana diagnosticata in spectrul TSA nu a avut copii. Cum se face ca autismul este in crestere si nu se vorbeste de cazuri izolate?”
M-a privit incurcat de intrebare si a raspuns aproape soptit “traim intr-o lume in care preferam sa incadram repede problemele, sa le clasificam intr-o categorie si cu pasi mai lenti ne preocupam sa studiem fenomenul… cred”.

Usa cabinetului se deschise larg si aparu o asistenta frumoasa.
-Poftiti!
Adelina in cateva secunde era prezenta in coltisorul dedicat exclusiv copiilor si deja lua in maini fiecare figurina si le rostea clar numele de personaje: „sparky”, ”ama”, ”buster”, ”pipirex”, ”cip”… etc.
Doctorul o privea atent si zambitor, iar eu asteptam cu sufletul la gura sa spuna ceva de bine.
-Sa ii interziceti televizorul.
Asta a spus. Copilul demonstra o memorie uluitoare iar in schimb acesta a fost “sfatul medicului”.
-Citeste… am raspuns aproape tremurand si l-am privit fix in ochi.
A oftat… apoi a adaugat:
-V-am pregatit o reteta cu rol calmant si de concentrare, si incerc sa va ajut sa fie introdusa in programul de terapie la o fundatie de aici din oras, dar nu va promit nimic pentru ca au foarte multi copii inscrisi pe liste de asteptare, iar dvs, a facut o pauza, dvs va trebui deasemeni sa urmati un program de consiliere pentru parinti. Trebuie sa intelegeti ca autismul are diverse forme, unele uluitoare in care copilul se demonstreaza genial, dar in ansamblu vorbim de acelasi lucru: la acest moment autismul este o boala grava, la acest moment autismul este irecuperabil.
Din secunda aceea eu nu am mai adaugat nimic, doar dadeam afirmativ din cap si imi doream sa ies mai repede de acolo si sa nu ma mai intorc niciodata, simteam furie, furie pana la lacrimi.
Am inteles in mare cum functionau lucrurile, dar nu am invatat mare lucru. Stiu ca nimic nu ramane la fel doar pentru ca ne place noua sau doar pentru ca gandul pozitiv ne face bine. Stiu ca soarele este un prieten fidel si revine zilnic, dar am inteles si ca in anumite zile toata lumina lui poate sa ne daruiasca doar disconfort.

Am inscris copila la o gradinita, avea nevoie musai de integrare, doar varianta asta o acceptasem, cealalta parte cu sacosa plina de medicamente dobandita in urma retetei nu vroiam sa o iau in calcul sub nicio forma din clipa in care mi-am aruncat ochii pe prospectele cutiutelor frumos colorate, injectabilele le-am aruncat fara sa le privesc chiar.
Gradinita: grup vesel de copii, doamna tanara ambitioasa (am considerat eu), parinti zambitori.
M-am prezentat cu incredere si plina de speranta, la prima sedinta organizata ad-hoc dupa nici doua zile de la incepere. In asteptarea venirii in sala a doamnei educatoare, priveam cu coada ochiului ceilalti parinti, vorbeau unii cu ceilalti, parea ca se cunosc intre ei dintotdeauna, isi impartaseau zambete, soapte, povestioare funny despre copiii dansilor , eu insa nu reuseam sa comunic cu niciunul, nimeni nu ma intreba nimic iar mie nu imi venea nici cea mai vaga idee in minte, ceva care sa ma introduca in atmosfera aceea de team building parentala ca sa zic asa… ma simteam stinghera si ma bantuia o senzatie ciudata.
Doamna a venit eleganta si punctuala, s-au spus repede cerintele institutiei, toata lumea a raspuns prompt si afirmativ, dupa care privindu-ma a spus : ”mai exista un scop al acestei reuniuni , sunt probleme cu Adelina! Deranjeaza pe ceilalti, si nu stim cum sa procedam atat eu cat si ceilalti parinti consideram ca ea nu ar trebui sa fie adusa aici.”
In prima secunda am privit in spate de parca asteptam sa vad un alt parinte care ca si coincidenta sa aiba o fetita cu acelasi nume ori poate inconstient asteptam ca unul din cei aproximativ 20 prezenti sa spuna „pe mine nu ma deranjeaza, copilul meu este prieten cu fetita”. Dar nimic decat o tacere absurda.
-La ce anume faceti referinta? ce a facut? si unde ar fi locul ei daca nu aici? m-am adunat rapid si am incercat sa fiu puternica in fata „multimii sceptice”in care ma regaseam crud si fara preaviz.
-Adelina nu doarme la pranz si ii trezeste si pe ceilalti, Adelina nu vrea sa stea asezata pe scaunel cu mainile la spate, Adelina a impins-o pe doamna ingrijitoare cand a vrut sa o schimbe, Adelina a aruncat cu creioane inspre mine cand am vrut sa fie atenta la tabla, Adelina imaginati-va,ca din senin vrea sa stranga pe ceilalti copii in brate si poate unii nu vor sau se tem!!!
A punctat ultima parte pe un ton aproape urlat…
Fata imi ardea, bataile inimii le simteam accelerate. Am privit fata incruntata a educatoarei, am privit chipurile parintilor de copii exemplari, am privit in gol ca intr-o oglinda imaginara in care sa imi surprind propria-mi figura, mi-am privit mainile, imi tremurau.
-Adelina este suspecta de autism iar integrarea ei intr-un sistem normal de invatamant in masa este absolut necesara in recuperarea ei rapida, mai exact si mai concret: Adelina are nevoie de dvs si de copiii dvs pentru a nu se pierde. Definitiv.
-Aha, deci ati mintit, a spus pe un ton arogant educatoarea, nu ati anuntat de la bun inceput ca este o problema. Nu stiu cum veti proceda de maine dar eu va sfatuiesc ori sa cautati o gradinita speciala ori eu una plec din gradinita asta.”Cum sa plecati?” s-a auzit o voce urmata de murmur…
Sincer, era incredibil ce auzeam si ce vedeam, eram intr-o sala de clasa cu oameni normali, cu un educator ce in teorie a absolvit scoli ce presupun pedagogie si psihologie, dar ma simteam ca intr-un bordel cu sange pe jos, ori mai diplomat spus ca intr-o sala de tribunal in boxa de acuzati, dar ce spun eu tribunal… ma simteam ca un om condamnat la moarte pe nedrept si caruia i se ia pana si dreptul la ultima dorinta.
-Sedinta s-a incheiat, a adaugat.
Mi-am luat haina pe mana si am iesit din clasa, pana am ajuns in curtea gradinitei aveam deja ochii impaienjeniti de lacrimi, m-am asezat pe o bancuta si am scos din poseta pachetul de tigari, cautam sa ma calmez si sa nu merg acasa in starea in care eram, locuiam la 5 minute distanta. Am stat acolo pret de vreo zece minute cred, minute in care am decis ca nu are rost sa mai insist si sa aduc fetita aici si sa caut o alta gradinita, voi merge cel mai bine la o gradinita privata unde contra cost imi imaginam ca lucrurile vor fi diferite. Desi se anuntase sedinta incheiata, in urma mea nu a coborat niciun parinte, imi era ca si o confirmare ca sedinta fara mine a continuat. Ma simteam izolata. Asa… izolata asemeni unui copil autist.

Nu te schimbi, nu uiti momente grele in care ai fi vrut foarte tare sa te deschizi si poate nu ai fost inteles ori poate nu ai fost capabil decat sa faci nimic …iar uneori pentru a putea merge mai departe devine necesar desi incomod, sa retraiesti totul de la capat.
Noaptea de dupa sedinta de la gradinita a fost tot una nedormita, mai ales ca seara Adelina a avut un moment in care m-a daramat complet. Dupa nenumarate miscari de dute-vino intre camerele apartamentului, parea ca pierduse ceva important si il cauta agitata, incercand sa o opresc i-am declansat motivul pe care inconstient il cauta: sa rabufneasca.
„Lina, Lina… spune-i lui mami ce este!” M-a privit adanc in ochi cum nu mai facuse niciodata pana atunci si a scos un urlet, un strigat puternic infinit din care am reusit sa descifrez un „nu pooot mama”, am strans-o la piept si mi-am retinut lacrimile, copila imi transmitea ceva.

Am asteptat dimineata cu sufletul la gura si am decis sa il sun pe tata, singura persoana din familia mea prezenta inca constant in orasul asta, este un om de moda veche care nu crede in prea multe lucruri, sperantele mele sa fiu inteleasa erau limitate dar aveam nevoia urgenta de a vorbi cu cineva, de a spune cuiva si de a auzi un comentariu poate de partea mea, o speranta daca vreti. O speranta. ”Tata vino te rog pe la mine.” A venit. Vorbea continu, aceleasi lucruri, aceleasi probleme, sfaturi bune, atentionari.
– Tata, doctorul a spus ca Adelina este un copil autist, am trantit fraza asa sec si pe nepusa masa.
M-a privit si apoi a raspuns scurt:
– Cumpara-i tratament si ocupa-te de ea.
– Tata, am izbucnit in plans, tata autismul este ceva grav, copilul risca sa nu fie autonom niciodata, autismul este la fel de grav decat cancerul sau orice alta boala oribila din lumea asta, tata autismul nu are un pret material care sa il faca sa dispara, autismul inseamna nebunie intr-o lume ca a noastra, tata in Romania autismul la 18 ani inseamna schizofrenie, tata autismul inseamna sfarsit crud intr-o camasa de forta ca si adult!!!! Si tata: ma simt singura intr-o lume nebuna!!!
-Calmeaza-te. O sa vorbesc si eu cu medicul meu de familie .
Atat a spus, apoi s-a ridicat si a plecat. Cred ca era speriat, la fel de speriat cum eram si eu, sau poate ca a plecat imediat incat sa nu simt si teama lui.
Si suntem siguri ca visele alcatuiesc motorul omenirii? Si ce te faci cand singura stare pe care o ai este aceea de incredibil amestecat cu neputinta? Despre ce vise mai vorbim cand viata a decis sa iti ofere cea mai crunta dintre stari… starea de anestezie.
In zilele urmatoare am inceput sa caut info cu privire la o gradinita privata. Am gasit una, conditiile erau bune, pretul pe luna insa era mult mai mare decat un salariu minim pe economie. In Romania costurile unei facultati sunt un fleac pe langa plata unui an la o gradinita privata pentru un copil .
Am inscris-o pe Adelina acolo, explicand de la inceput ca este un copil putin diferit si faptul ca am mare nevoie de colaborare si intelegere. Mi s-a permis sa incercam o integrare treptata si Adelinei i s-a dat voie sa nu doarma la pranz, cautandu-se o alta varianta pentru intervalul orar alocat acestei etape din program, mai exact in timp ce copiii din grupa ei dormeau, ea vizita pe cei mici de la grupa bebe care asemeni ei nu vroiau in ruptul capului sa inchida ochisorii la comanda.

Prima situatie particulara a aparut insa cand Adelina intr-o zi a luat un copil in brate din grupa de bebelusi, iar acesta s-a speriat si a izbucnit in plans, am privit filmarea pe camera de supraveghere, copilasul scancea ca un pui necajit iar Adelina s-a oprit in dreptul lui si nereusind sa se exprime in alt mod l-a imbratisat cu inocenta dar copilul s-a speriat, erau toti micuti la aproximativ 2 anisori, printre ei ea parea un urias intre pitici. Privind filmarea aceea m-am intristat, bebelusi stateau acolo de la ora 9 pana la ora 16.00 imi pareau tristi si apatici… pruncii aceia aveau nevoie de mamele ce cu siguranta apelasera la aceasta alternativa pentru a nu isi pierde definitiv carierele. Copilasii aveau nevoie de mamele lor iar Adelina avea nevoie de oameni pregatiti si de copii de varsta ei.

Am privit filmarea impreuna cu un domn, era tatal bebelusului. Parea un om cald si inteligent, ma simteam jenata de situatie, am incercat sa ma scuz, dar m-a oprit. Mi-a spus asa:
“Nu trebuie sa va scuzati”, a oftat scurt si privind fix spre monitorul cu inregistrarea a continuat,”nu este vina dvs ca traim toti intr-o lume atat de trista.”
Totul in jurul meu era un mare du-te vino si eu ma simteam obosita, nu mai aveam nici macar puterea sa intreb sau sa vad sau sa mai simt. Ma simteam obosita in general, fiecare noapte petrecuta gandind la tot ce ar fi trebuit sa fac, fiecare dimineata la ce ar trebui facut. Un cerc fara sens, mereu ajungeam in acelasi punct.
O priveam pe Adelina si ma simteam vinovata,ma priveam in oglinda si ma gandeam cine sunt?! Cine sunt eu sa nu tin cont de medic si de sfaturile sale… am decis sa incep sa ii administrez medicamentele…
Asteptarea cateodata nu este suficienta. Vin momente in care trebuie sa mergi si sa iti infrunti viata. Trebuie sa lupti chiar daca simti ca nu esti pregatit pentru gala. Sa ramai nemiscat nu te va duce nicaieri si nu te va salva de suferinta ,pentru ca anumite lucruri si anumite stari greu de acceptat daca nu reusesti sa le reduci la tacere chiar confuz fiind sunt capabile sa te masacreze.
I-am dat picaturi si o pastila dimineata, asa cum aveam indicat pe reteta. Eram nelinistita, sunt genul de om care nu inghite pastile, de niciun fel. Simt o repulsie vis-a-vis de ele. Iertati-ma, dar asta sunt. Nu era simplu deloc sa fac asta copilului meu, dar speram… speram sa fie bine, am vrut sa cred ca medicamentele alea o vor ajuta.
Adelina a urcat vesela in masina care trecea in fiecare dimineata si transporta copiii la gradinita. „Plec la gradinita mama”, mi-a strigat inainte sa urce. Parea bine, ca orice copil fericit ca urmeaza o zi noua de pace si joaca. La o secunda dupa ce masina a plecat am fost cuprinsa de un sentiment crunt de panica, incercam din rasputeri sa alung tot dar era mult peste puterile mele.

La serviciu, scriam mailuri-urile cu telefonul in mana, ascultam oamenii ce mi se adresau privindu-mi telefonul constant, raspundeam scurt cu da sau nu, la fiecare minut controlam de parca urma un apel. Si apelul a venit. In jurul pranzului, pe ecran era o voce „Gradinita Ade”, asa salvasem. Am raspuns cred, inainte sa sune efectiv.
-Aurelia, Aurelia.
Simteam o caldura in genunchi, am raspuns un “da, spuneti va rog!” cu o voce ce parca implora sa nu mai piarda timpul, eu eram, cine altcineva.
-Aurelia, am o veste mare pentru tine! Aurelia toti copiii dorm iar Adelina astazi doarme si ea, a adormit prima, uite iti dau la telefon si pe doamna Victoria, (educatoarea de la grupa). Se auzea pe fundal o adevarata bucurie si satisfactie, parca cei de acolo tocmai castigasera un mare pariu. Am vorbit si cu doamna, toata lumea era super incantata, toata lumea inafara de mine. Adelina dormea, si eu stiam bine de ce, i se comandase fortat sa doarma. Ii privasem copilei dreptul de a face ceea ce simte prin niste pilule si asta nu ma facea deloc mandra de mine.

Exista persoane care afirma, ca a trai langa un copil autist inseamna o specie de tiranie. Imi vine sa rad la gandul de cum ar arata lumea in mainile Adelinei.In primul rand nu ar exista minciuna, apoi ma gandesc zambind ca fiecare saptamana ar avea o culoare, in saptamana verde totul ar exploda de proaspat, toate pietele ar fi pline de ierburi nemaiintalnite pana atunci si pe cer ai observa baloane cu heliu toate de culoarea smaraldului, in saptamana rosie totul ar exprima iubire si viata. Ar exista de 365 de ori pe an ziua ciocolatei, si cine stie, poate asa am fi cu totii veseli… Cu siguranta nu ar exista jumatati de masura, recipientele ar fi ori goale ori pline, usile ar fi ori larg deschise ori inchise, oamenii s-ar iubi pana la absolut si nicidecum cu jumatati de masura, pentru ca in ochii copiilor speciali negocierile si promisiunile pe jumatate facute nu sunt deloc bine simtite. Probabil semafoarele ar fi inlocuite cu un gen de distribuitoare de baloane colorate de sapun, ce vesele ar anunta in fiecare vineri sfarsitul de saptamana, iar in zilele de luni pentru a sarbatori noi inceputuri pe cer ai vedea spectacol de foc de artificii. O tiranie. O tiranie dulce si cu idei clare de libertate.

Adelina mergea in sfarsit la gradinita, o gradinita pentru care imi asumasem deja un credit bancar astfel incat sa platesc in avans ceva luni bune, dar nu de asta ma durea sufletul ci de alt pret era vorba. O vedeam schimbata, nu mai era ea, era un alt copil, unul apatic ce adormea din senin, un copil care nu mai striga razand „sunt aici mama!!” sau „vreau sa merg la mall pentru bunatati!!” ori „sunt Adelina cea frumoasa!!!” devenise un copil subjugat de substante, un copil trist, copilul fara copilarie.

Trebuia sa fac si sa inteleg ceva. Mi-am luat o zi libera de la serviciu. Una doar pentru mine. Una in care sa stau departe de casa, de Adelina din pacate, si de tot. Mi-am aranjat cu grija in poseta un tub de picaturi si o cutie pe care era scris: „Stratera”.
Ma simteam ca un om programat cu o eroare: teama de a nu dezamagi pe oricine imi iesea in cale, necunoscut sau cunoscut. Un virus puternic si intr-o continua crestere. Ma impingea la tacere cand trebuia sa vorbesc si la un strigat interior cand ar fi trebuit sa stau in calm. Simteam teama de orice, vedeam in jurul meu o lume plina de sefi, traiam ceva absurd. Aveam pe suflet un fel de bug.

Langa 3 picaturi de Rispolept si o pilula de Stratera eu nu am simtit concentrare, ba dimpotriva: depresie. Si da, probabil un medic mi-ar spune ca situatia este diferita si ca medicamentele acestea actioneaza divers de la o persoana la alta, dar nu… nu cred…
M-am convins definitiv ca ii fac rau Adelinei in ziua in care printre lacrimi mi-a spus “mami eu vreau sa zbor!” si mi-a indicat cu degetelul fereastra.
Ai dreptul la speranta. Asta a fost dintotdeauna ultima si este cea mai dificila. Dar sa spunem realitatea: ce gust ar avea vietile noastre fara sa ne imaginam ca totul va fi bine?

Parinte de copil special: tu stii cel mai bine ce inseamna sa speri si sa crezi nemoderat…

Aurelia