Cu toţii ştim că Dumnezeu nu vorbeşte, s-au mai bine zis nu ne aducem aminte dacă ne-a vorbit vreodată, cu glas şi cuvinte. Am auzit de EL la ai noştri bunici şi părinţi şi l-am văzut cel mult, pictat prin biserici. În Biblie se spune că Dumnezeu a vorbit. Dintotdeauna, prin lume au fost mereu oameni şi profeţi, care au afirmat că Dumnezeu le-a vorbit.

Bărbaţii îşi doresc instinctiv să aibă urmaşi, iar aceştia să fie băieţi, este un instinct venit din istorie şi poveşti. Mi-am dorit şi cel de-al doilea copil, dar nu ştiam dacă e bine sau nu să-l am. Credeam pe atunci, că Dumnezeu are grijă de noi, de acolo de sus, ascuns pe undeva. Relaţia cu Zeul ne-o construim fiecare, pas cu pas, atunci când gândim la EL.

Pentru copiii noştri alegem conştient sau nu, un nume pentru toată viaţa. Am ales Teodor, un nume care înseamnă: ,,Darul lui Dumnezeu”.Teo s-a dovedit a fi un dar al lui Dumnezeu, dar cu totul altfel decât mă aşteptam. Abia la 5 ani am aflat, că Teo este un copil special, iar cuvântul autism intra cu duritate în vocabularul nostru din familie. Primul gând a fost că l-am provocat prea mult pe Dumnezeu, iar acesta mi-a răspuns cu un blestem. A urmat cea mai grea luptă pe care am dat-o vreodată cu mine însumi şi cu cel Atotputernic, am văzut iadul şi porţile lui. Se spune că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem să ducem, dar de prea multe ori am văzut că nu e chiar aşa. Un lucru e cert, Creatorul a pus în noi o scânteie divină de care cu greu ne putem atinge. Blestemul strămoşesc este poate, că-l vom vedea pe Dumnezeu, doar în noi, şi asta, doar după o ardere intensă.

Am pornit, fără tragere de inimă, pe un drum, pe care nu mi l-am dorit şi pentru care credeam că nici nu sunt pregătit. Când realizezi că întoarcerea în timp nu e posibilă, ţi-accepţi cu greu soarta şi faci totuşi primul pas, pe drumul de care oricum te temi. Astfel, cu un copil de mână, am pornit din nou prin lume şi aveam deja, cu totul alţi ochi.Matematica şi ingineria mi-au folosit, am intrat cu speranţă în procedurile de recuperare a copiilor cu autism. Pas cu pas, etapă cu etapă, Teo făcea şi progrese, deşi elementele de autism erau încă acolo şi nu dispăreau, aşa cum gândeam, în cel mai ascuns vis.

Dumnezeu ne vorbeşte, doar prin minuni şi coincidenţe. Din iadul fără cuvinte, Teo a făcut un salt spectaculos, acum este un vorbăreţ dulce şi aproape am uitat de iad. A scris greu, dar scrie. Citeşte binişor, aproape la fel ca ceilalţi copii. A învăţat tabla înmulţirii cu mult mai repede decât adunarea şi scăderea. Teodor are încă multe dizabilităţi, dar are şi multe daruri divine, pe care noi nu le ştim încă, dar care se văd zilnic, dacă privim şi cu alţi ochi. Este sensibil la orice zgomot, are un auz foarte dezvoltat, aude orice telefon care sună, cu mult înaintea noastră, odată chiar cu 2 minute mai înainte (de 3-4 ori a spus că telefonul sună, verificam şi apelul încă nu era). Are atracţie şi memorie pentru tot ce ţine de cifre: ceas, dată, calendar, etc. A memorat minutul specific din toate programele maşinii de spălat, când pompa dă apa afară, sau numărul melodiilor de pe CD-urile pe care le aude la combina muzicală. Deşi nu vede combina şi el este în altă cameră, când aude o melodie, instantaneu spune şi numărul afişat pe ecranul de control. Nu a greşit niciodată, de câte ori ne-am dus la combina muzicală şi am verificat. Ştie la ce etaj stau toate cunoştinţele noastre, dacă măcar odată i s-a răspuns la întrebarea: “La ce etaj stai?”. Are memoria drumurilor, chiar şi cu maşina, el mereu întrebă unde mergem. De prea multe gânduri, mi se întâmplă să uit unde vreau să ajung şi greşesc traseul. Teo imediat îmi spune. Mai nou l-am învăţat să mă atenţioneze, inainte de a greşi. Răspunsul lui a venit imediat, îmi spune dinainte că trebuie să facem la stânga sau la dreapta.
Cea mai simpatică amintire despre Teo, o avem de când învăţam care sunt diferenţele dintre băieţi şi fete:
– Teo, dacă băieţii au cuc, fetele ce au ? Răspunsul lui a venit imediat:
– Cuca!”