Cum să o descriu? Adelina este minunată, specială cu adevărat. ȘI AUTISMUL? Hmm… autismul… autismul ar putea fi ceva minunat și el așa cum mulți părinți consideră, așa cum foarte multe organizații îl prezintă. Problema este prezentul. Eu consider că autismul este ceva trist în epoca noastră. Copiii aceștia asemeni Linei sunt copii născuți mult prea devreme pentru lumea asta mediocră și total nepregătită lor. Autismul nu poate fi minunat… nu acum. Peste zeci de ani poate că da. Dar nu în 2016. Poți lupta, poți spera, poți crede, poți să îți dedici întreaga viață și chiar poți reuși, însă teama va exista mereu…

„Te vei obişnui.”, mi-a spus la un moment dat cineva. Mă voi obişnui?! De ce să fac asta, şi cum? Calculez şi faptul că eu mă voi obişnui dar nu reuşesc să adaptez niciun algoritm prin care să vizualizez viitorul ei fără prieteni, fără o familie sau incapabilă să decidă singură pentru viaţa sa. Nu. O boală poate să ne chinuie astăzi, mâine, poimâine, o lună, un an… dar pentru totdeauna… nu, dragă boală, NU.

O privesc. Are 9 ani acum. Are încă totul de făcut. Cine știe cum va decide să își aranjeze părul, să își aleagă hainele ce i se potrivesc, cine știe la câte cine cu prietenii se va simți cea mai frumoasă, cine știe ce locuri îi vor place să viziteze, cine știe câte emoții va avea îndrăgostită pentru prima dată și cine știe cum va simți libertatea în prima sa vacanță independentă de mine. Și cine știe cum voi tremura eu când într-o bună zi îmi va spune că „gata, nu mai sunt un copil, vreau să decid și singură…”

Copilul meu este frumos, dar nu neapărat frumos cum sunt vedetele de film de exemplu: este frumoasă ca cineva care rămâne drăguț și amabil în mijlocul durerii și al tristeții,frumoasă ca cineva care nu se pierde chiar de lumea s-ar sfârși.”